Botticelli este un pictor nu de fapte, ci de idei, iar tablourile sale nu sunt atât o reprezentare a unor obiecte, cât un model de forme. De asemenea, coloritul său nu este bogat și realist; acesta este subordonat formei și, adesea, este mai degrabă o nuanță decât o culoare reală. De fapt, el era interesat mai degrabă de posibilitățile abstracte ale artei sale decât de cele concrete. De exemplu, compozițiile sale, după cum tocmai s-a spus, sunt un model de forme; figurile sale nu ocupă de fapt locuri bine definite într-o zonă bine definită a spațiului; ele nu ne atrag prin sugestia lor de volum, ci ca forme de formă, sugerând mai degrabă un model plat de decor. În consecință, liniile care înconjoară figurile sunt alese cu intenția principală de a fi decorative. S-a spus că Botticelli, "deși a fost unul dintre cei mai răi anatomiști, a fost unul dintre cei mai mari desenatori ai Renașterii". Ca exemplu de anatomie falsă, putem remarca modul imposibil în care capul Madonnei este atașat de gât, iar în tablourile lui Botticelli pot fi găsite și alte exemple de articulații defectuoase și forme incorecte ale membrelor. Cu toate acestea, el este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari desenatori: a dat "liniei" nu numai frumusețe intrinsecă, ci și semnificație. În limbaj matematic, el a rezolvat mișcarea figurii în factorii săi, în formele sale cele mai simple de expresie, și apoi a combinat aceste forme diferite într-un model care, prin liniile sale ritmice și armonioase, produce un efect asupra imaginației noastre, care corespunde sentimentelor de poezie gravă și tandră care îl umpleau pe artistul însuși. Această putere de a face ca fiecare linie să conteze atât prin semnificație, cât și prin frumusețe, îi distinge pe marii maeștri desenatori de marea majoritate a artiștilor care au folosit linia în principal ca un mijloc necesar pentru a reprezenta obiecte concrete.