Nu sunt obișnuit să-mi prezint singur cărțile. Nu se obișnuia asta pe când publicam și eu mai des. Oricum, la pierderea speranței n-a fost concepută ca atare, o carte cu o structură de rezistență, așa cum se fac azi, și cărțile, și casele. Au fost notații disparate, iar dacă există, totuși, o aparență de unitate, atunci asta vine de altundeva decât din intenția de construcție. Din constanța obsesiilor mele și a celor ce-mi trec prin cap, fie și întâmplător.

Poate părea o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne ferește!), deși sunt momente când e dă râs, ca la Ion de la gară, mai ales în cele două pasaje cu sexul, cu toate că nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar niște accesorii, așa cum e și sexul prea adesea... Mă grăbesc să vă spun că accesoriile nu sunt, chiar întotdeauna, inutile.

Toată viața, încă de acum 45 de ani, când am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decât titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenței. Așa că nu pot da vina pe bătrânețe că mi-am pierdut cu totul speranțele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieșit în pagină, și chiar pe o copertă. (Nicolae Prelipceanu)