Romanul este expresia unei supreme încordari, un strigăt alb, deznădăjduit, în fața contrastelor societății aflate în eclipsă. Sub puterea viciului se ascunde de fapt o dramă socială aproape de limita omenească, pe care personajele o trăiesc sub cerul gol al unui soare ucigător.

Romancierul se ancorează în realitatea crudă a vremii. Destituie zeii cetății, pervertește spiritele, bând și el destulă cucută. Râsul său nimicitor face să explodeze instantaneu demagogia vorbelor deșarte, falsa cultură, falsa prietenie, falsul umor. Gustul pentru balcanitate ia forma povestirii cu tâlc, moralitatea e implicată în narațiune, înțelepciunea îmbrăcând haina pitorescului, deșertăciunile ispitesc, cuvintele stâlcite în mod savuros, agramatismele produc o voluptate incredibilă.

Observator tenace al realității, obișnuit să înfățișeze realitatea în mod autentic, fără înfrumusețări convenționale, fără idealități, scriitorul întruchipează, asemenea lui Parsifal, forța telurică, clocotitoare, încăpățânată, uneori sălbatică. Tragicul, sublimul, grotescul sunt învăluite în plasa fină a ironiei. Sub acest umor aparent nevinovat se ascunde de fapt drama incomensurabilă a societății pe care o descrie romancierul.