În a doua jumătate a mileniului 1, într-o margine a târgului Giurgiu, din lunca Dunării, în partea de miazăzi, principalul obiectiv pe care-l puteau vedea locuitorii, în afară de port, era o cetate cu aspect de fort, solidă, nu prea înaltă, cu ziduri de piatră, construită, între anii 536 - 538, de către eparhul Ioannes, comandantul suprem al trupelor militare din regiune, din ordinul împăratului bizantin Justinian. Era o clădire poligonală, neregulată, cu ziduri groase, cu fundamentul din blocuri mari, nu foarte vastă, dar așezată în centrul unui ostrov cu iarbă deasă, pe un teren nisipos și, mai ales, prevăzută cu o curte interioară și cu numeroase anexe, pentru soldați, ceea ce autohtonilor le impunea un teribil sentiment de siguranță. În spațiul înconjurător se aflau bucătării, dormitoare, grajduri, săli pentru arme și alte amenajări, care toate contribuiau ca fortăreața să capete un aer cazon; dincolo de gardurile de piatră însă, peste Dunăre, apoi peste câmpia dreaptă, năpădită de pomi, către sud se întindea lunca fluviului, verde și mlăștinoasă, acoperită de mari tufișuri, dominată la est de port iar la vest și spre nord de oraș, iar asta îi dădea mai degrabă o înfățișare de castel cochet, decât de garnizoană.